Care “mi-a marcat copilaria” , dar inca este o tema de gandire pentru mine:

Şapte pui şi-o biată mamă

Într-un timp, o rândunică avea-n cuibu-i şase pui
Şi privea la ei, sărmana, ca la chipul soarelui!
De cu zori pornea săgeată, căutând pe deal, pe văi,
Hrană pentru puii săi.
Şi-n iubire, nu o dată
S-a culcat ea nemâncată. Dar destul de fericită, că nu s-a întâmplat nicicând
Dintre pui s-adoarmă unul ars de sete sau flămând
Nici n-a fost mai mândră mamă decât ea-ntre rândunici,
Când văzu-ntr-o zi că puii se făcuseră voinici.
Şi n-a mai avut odihnă, nici cât ai clipi sub soare,
Până când pe fiecare pui, nu l-a învăţat să zboare… Dar când toţi puteau să plece, încotro voiau sub slavă,
Rândunica istovită a căzut la pat bolnavă.
Şi cu ochii plini de lacrimi, ţintă-n ochii fiecui,
Zise celor şase pui:
„Dragii mamei, eu de-aseară simt în inimă un cui!…
Aripile greu mă dor
Şi nici vorbă să mai zbor.
Până azi avui putere oricât am avut nevoi
Să găsesc întruna hrană pentru voi …
Astăzi, fiindcă sunt bolnavă, dragii mamei, se cuvine,
Mari cum v-aţi făcut, măicuţă, să-ngrijiţi şi voi de mine.
Şi ca nimeni dintre puii-mi să nu simtă că mi-e rob,
Fiecare să-mi aduceţi zilnic, numai câte-un bob.
Ale voastre şase boabe milostive, mă vor ţine
Până când o vrea cerul să mă facă iarăşi bine…”
Ascultând cuvântul mamei, au zburat cei şase pui
Şi-au adus, vreo şase zile, fiecare bobul lui…
Mai departe însă puii, beţi de-al slăvilor înalt,
Fiecare având nădejdea că-i va duce celălalt,
N-a mai adus niciunul bobul, şi uitata mucenică
A murit atunci de foame, cea mai sfântă rândunică!
Şi-a rămas de-atunci povestea tristă, neluată-n seamă,
Orişicui ai sta s-o spui:
Că o mamă îşi hrăneşte şapte, opt sau zece pui,
Însă zece pui, adesea, nu pot toţi hrăni o mamă.